Ultimele 10 zile au fost foarte intense la noi in familie. Gradinita a fost inchisa, copiii au avut vacanta si in acelasi timp am gazduit doi pelerini care au venit la Bucuresti pentru Pastele Ortodox, prin comunitatea ecumenica foarte draga mie, Taizé (gasesti mai multe detalii despre aceasta comunitate la sfarsitul acestui articol).
Am petrecut primele zile de vacanta in general singura cu toti trei copiii intr-o rutina deja binecunoscuta mie. Cand ma straduiesc sa(-mi) descriu atmosfera predominanta cand sunt copiii, as spune ca este ca o impletitura de bucurie, tensiune si spaima care a nimerit din intamplare pe marginea unei prapastii. Pare ca sta sa cada, dar cand ne uitam mai indeaproape avem bizara senzatie ca asta nu se poate intampla, totusi.
Unul dintre motivele pentru care este greu pentru mine sa stau cu ei este ca-mi impun cu strictete sa le acord atentie lor, fara sa folosesc pe cat se poate telefonul, computerul, televizorul. Chiar si asa, atentia mea este distribuita intre ei, copiii, lucru care-i face sa acumuleze la un moment dat frustrare si, ca atare, sa rabufneasca fiecare in felul lui. Si atunci, ma gasesc in situatia trista pentru mine in care, dupa eforturi mari de a le oferi iubire, intelegere, rabdare, ei ajung sa se raneasca unul pe altul si chiar sa se bata ca sa fie mai aproape de mine.
Dupa acele cateva zile singura cu copiii, au sosit la noi acasa cei doi pelerini si cativa prieteni si prietene. Atunci a inceput sa se intample magia. Atunci am intrat cu totii intr-un fluviu de momente unice, complexe, magice care nu simt nevoia sa fie analizate si diseminate. Ele pur si simplu au fost. Si au dat echilibru in casa. Atunci am trait ca-n vorba aceea care spune ca e nevoie de un sat intreg ca sa cresti un copil.
Acesti oaspeti au plecat si au venit, ei nu s-au ocupat in mod direct de copii. Ei nu au facut eforturi speciale sa le intretina atentia si sa castige cooperarea copiilor. Ei au fost pur si simplu. Ei, noi parintii, copiii, cu totii am fost intr-o stare de flow pe care o simteam “la locul ei”. Parca uitasem cat de greu imi poate fi cu copiii, momentele curgeau natural, chiar si micile ciondaneli dintre ei sau momente de dezechilibru ale unuia sau altuia (inclusiv ale adultilor) faceau parte din scenariu, erau binevenite si depasite ca orice alt moment din viata. Or, cand sunt singura cu ei, nu numai ca “ciondanenile” sunt mult mai dese, dar ele sunt si impinse la extrem, dure si acaparatoare de atentie. Iata si un motiv pentru care, poate vei spune ipotetic, sau poate vei spune in mod real, eu (si poate si alti parinti) traiesc cu un sentiment aproape permanentizat al esecului.
Pe parcursul acestor cateva zile in care am functionat in mod foarte asemanator cu o comunitate unita, am aflat ca o dinamica izolatoare, in care unul sau doi parinti se ocupa singuri de copiii lor, nu este fireasca pentru fiinta umana. Este firesc sa traim impreuna in grupuri, sa lucram, sa radem, sa plangem impreuna. In “satul” pe care mi-l imaginez eu, rudele stau apropiate unele de altele, dar si alte persoane cu care se gasesc afinitati sau istorii comune. Intr-o astfel de comunitate, care cu greu mai poate fi gasita in prezent in societatea in care traim, fiecare, de la mic la mare, contribuie cu talentele si disponibilitatile sale. Intr-o astfel de comunitate, poate ca este putin loc pentru intimitate si liniste, pe care esti nevoit sa le gasesti in alta parte.
Simteam ca este foarte dificil sa le ofer tot ce au nevoie copiilor mei. Uneori intrezaream o capcana in care mi-am prins piciorul de ceva vreme si din lipsa de stiinta cum sa scap de ea, o taram dupa mine peste tot. Aveam asteptari foarte mari de la mine insami sa fiu mama viselor mele si atat de des cadeam in plasa deznadejdii din cauza esecului. Iar acum inteleg. Familia noastra are nevoie de diversitate, comunitate, viata in comun, energie vitala (pe care nu o poti lua nelimitat de la o persoana). Acum stiu ca o parte din contributia mea ca mama, sotie, om, poate fi sa construiesc un sat, modernizat, mic si imperfect, dar sat – pentru familia noastra.
Pe parcursul acestor cateva zile, mi s-au mai conturat cateva idei si anume:
1. Nu exista dragoste neconditionata in cultura in care am crescut noi. Noi doi ne jucam impreuna, te simti plin de bucurie, dar cand se termina momentul si eu ma intorc spre sora ta sa-i acord “egala” atentie, te invadeaza un val de furie si-l lovesti pe fratele tau. Eu ma simt ranita, vad o conexiune dezamagitoare intre faptul ca ti-am daruit iubire urmata de un comportament negativ din partea ta si ma distantez de tine. Nu inseamna asta sa conditionezi dragostea? “Daca esti violent, imi retrag iubirea.”
2. Resursele mele emotionale sunt limitate. Printre numeroasele mele lecturi de parenting constient, am rezumat ideea ca este in regula copiii sa afle ca resursele materiale sunt limitate, dar ca resursele emotionale sunt nelimitate. Aici as mentiona ca eu inteleg prin resurse emotionale drept comportamente menite sa-i transmita copilului ca-l iubesc. Aceste resurse sunt separate de iubirea in sine care este in interiorul meu, (inca) neexprimata (pana devine exprimata prin comportamente).
Laura Markham dadea un exemplu intr-una din cartile ei in care descria cum, atunci cand un copil plange ca nu mai primeste paste la cina, tu ii spui ca s-au terminat (resurse materiale limitate) si il imbratisezi, ii spui ca-l intelegi si ca esti alaturi de el, ii dai de inteles ca ai resurse emotionale nelimitate pentru el. Intr-o vreme, am incercat sa exprim asta fata de copiii mei spunandu-le ca am 4 inimi, cate una pentru fiecare dintre ei si una pentru sotul meu, tatal lor. Imi suna in continuare frumoasa aceasta metafora, dar realitatea pragmatica imi spune altceva.
Singura situatie in care, fara gres, eu raman o fiinta echilibrata si blanda cu ei, in pofida momentelor dureroase care se succed la fiecare minut cand suntem toti impreuna, este atunci cand am o unica inima, mare si toata pentru mine. Atunci cand ma iubesc pe mine insami, ma cunosc, ma inteleg, ma accept exact cum sunt in acel moment. Si in aceasta inima mare, doar dupa ce mi-am dat mie iubire, incep sa vad tot felul de spiridusi bucurosi si inocenti care zburda prin inima mea in diferite culori, texturi, consistente. Acesti spiridusi sunt adesea copiii si sotul meu, dar si prieteni sau alte persoane cu care intru in contact.
3. Eu nu esuez, sunt doar pusa intr-o situatie dificila, nefireasca pentru mine ca fiinta umana. Atunci cand sunt singura cu copiii, nu sunt mai (im)perfecta, mai buna sau rea, mai creativa sau inflexibila decat sunt eu in alte contexte. Sunt doar singurul punct de reper pentru copii. Din start, universul copiilor este limitat la o singura persoana, cu un singur bagaj. In plus, acea persoana este foarte cunoscuta copiilor, cu acea persoana copiii au deja niste ritualuri emotionale formate. Cum ramane cu alte nevoi esentiale ale fiintei umane (si ale acestor copii ai mei) precum nevoia de diversitate, nou, creativitate, invatare? Aceste nevoi sunt indeplinite doar atunci cand copiii au acces la mai multe persoane, tipare, situatii si contexte tratate diferit de oameni diferiti.
Aceasta zi, in care impartasesc cu tine aceste trairi si ganduri, imi da un avant nou, speranta ca sunt mai mult decat credeam, esec mai putin decat ma temeam. Ma pot reinventa cu forte proaspete si noi perspective.
Resurse care ar putea fi interesante pentru tine:
Am scris de curand despre tensiunile care se petrec intre noi atunci cand sunt singura cu copiii aici.
Taizé este o comunitate ecumenica care functioneaza ca o mare familie intre frati (calugari), voluntari care stau diferite perioade in satul Taizé din Franta si pelerini care merg acolo sau la intalniri organizate in toata lumea la sfarsitul lunii decembrie. Pe langa posibilitatea de a merge si sta o saptamana la Taizé oricand in timpul anului (mai putin de Paste si Craciun), pelerinii se mai intalnesc cu comunitatea la fiecare sfarsit de an sau, mai nou, la intalniri in diferite orase pe parcursul anului.
Dupa ce am scris acest articol, am descoperit un alt articol pe tema acestei metafore a satului pe care poti sa-l citesti aici.
De-abia astept sa vad un film care va rula la cinema in curand, “Comunitatea” (in engleza “The Commune”), care trateaza dintr-o perspectiva moderna, cred eu, tema comunitatii.
Later edit: m-am identificat cu autoarea acestui articol si gasesc ca este o completare pe tema comunitatii, asa incat il recomand.
Mi-a placut mult de tot 🙂 Si m-am regasit in ce ai scris! Cu 3 pitici voinici in jurul meu am avut multe suisuri si coborasuri in cei 5 ani petrecuti acasa. Abia cand am putut sa ma uit si la mine si sa ma iubesc, cum ai spus si tu, a fost mai bine. Am scris o Poveste despre asta : http://opovestemagica.blogspot.com/2016/04/copacul-furios_62.html Poate e de folos 🙂
M-a cucerit povestea ta, multumesc pentru asta! O sa le-o citesc copiilor cat de curand 🙂
Ma bucur ca ti-a placut 🙂 Multumesc!
Vorbesti despre ceva foarte interesant. Si eu simt nevoia de un „sat”, chiar daca am doar 1 copil. Sunt momente cand ma bucura prezenta altor bunici, matusi, prieteni care venind in vizita ii ofera copilului meu fel de fel de experiente, si mie o senzatie de stabilitate si siguranta, dar si de liniste. Cu toate astea, paradoxal, daca „satul” sta prea mult pe la noi, simt ca ne invadeaza vietile, si nu imi mai place. Nu stiu daca si tu simti acelasi lucru. Dar e ca si cum am nevoie de un sat, dar eu vreau sa stiu ca sunt in control si satul nu e mai important decat mine, si nu decide in locul meu. Cred ca e foarte dificil sa coabitezi cu alti oameni fara sa existe tensiuni si conflicte (sunt multi parinti care povestesc cum nu ar lasa pe nimeni sa le spuna ce e mai bine pt copiii lor). Si poate ca ceea ce cautam noi este de fapt un „sat”, fara de care sa nu avem obligatii, si care sa nu ne oblige sa tinem cont de parerea lui, in care oamenii isi cunosc fiecare rolul si nu incearca sa se impuna fata de altii. Oricum, presiunea pe alti oameni decat pe parinti, este mult mai mica. Ceilalti nu se simt responsabili pentru viitorul si educatia copilului, si sunt mai naturali. Dar cred ca in final depinde foarte mult si de oameni. De membrii satului. Sunt multe de vorbit pe tema asta 🙂 Multumesc pentru subiect!
Da, Alina, si eu simt ca este o discutie foarte complexa cea a comunitatii. Auzisem expresia despre sat de mult timp, dar acum este prima data cand am simtit ca inteleg ce inseamna. Cred ca multi dintre noi suntem atat de insingurati (si obisnuiti de mici cu asta), incat nici nu intelegem cu adevarat ce inseamna ideea de comunitate. Ca si tine, simt ca mi-ar fi dificil sa traiesc in acelasi loc permanent cu alte persoane daca acestea ar fi intruzive, ar incerca sa controleze flow-ul si oamenii. Eu visez la un concept de comunitate in care fiecare contribuie cu ce poate/are. Imi amintesc o poveste care le place copiilor, Frekerick de Leo Lionni. Frederick este un soricel care, in timp ce familia lui de soricei lucreaza toata vara si toamna sa stranga provizii pentru iarna, el contempleaza peisajul din jurul locuintei lor. Familia lui este nedumerita, il intreaba ce face si el spune ca strange culori si cuvinte pentru la iarna, asa ca-l lasa in pace. Vine iarna, proviziile se termina si soriceii apeleaza la Frederick pentru a le impartasi hrana spirituala. Mi-a placut foarte mult faptul ca Frederick a facut ceea ce a simtit, iar ceilalti din comunitate au acceptat chiar daca nu l-au inteles in totalitate 🙂
Si noi avem povestea cu soricelul Frederick, este superba 🙂
Cat de mult adevar! Deseori am senzatia ca atat ele cat si noi pentru a fi mai fericiti avem nevoie sa fim inconjurati si de alti oameni dragi … Iar de cand am timp pentru mine nu doar eu sunt mai fericita ci si ei ….