Articol scris in aprilie 2013 pentru revista „Pap tot” sub numele de scena Perfetta Mamikul
Recent, am aflat ca sunt nu numai o mămică perfectă, dar şi o femeie extrem de deşteaptă. Am aflat Marea problemă. Unica problemă. Problema care se relevă în timp şi care ne macină bătrâneţile şi ne dau copii “neascultători” atunci când ei au devenit adulţi. Problema din cauza căreia majoritatea dintre noi, mai devreme sau mai târziu, intrăm în categoria părinţilor cu copii “din altă generaţie”. Până atunci eram parinţi unici, stelari, cu copii originali şi reali.
Daca analizezi…
…cum ti se pare rolul de părinte, observi că este un proces dinamic. Ai bebe de 4 luni şi de 2 zile are reprize lungi de plâns? Ai toddler de 18 luni care de o săptămână se trezeşte în fiecare noapte plângînd? Ai copil de 5 ani care de 2 luni îi ciupeşte pe colegii săi de grădiniţă? Tu ai conflict deschis cu un coleg senior la serviciu, mama ta e grav bolnavă, de câteva luni te cerţi cu soţul pe nimicuri şi-n casă este debandadă. Ultimul lucru pe care vrei, poţi să-l faci, este să ţii pasul cu copilul tău. Să-l vezi. Să-l simţi. Să creşti cu el. Staţi liniştiţi, însă…
Suntem salvaţi!
Copiii nu pleacă nicaieri şi nu se opresc din creştere. Aşa încât, singura noastră şansă este să luăm în considerare ce se întâmplă cu ei, să ne suflecăm mânecile şi să demarăm, pentru a mia oară, activitatea noastră de detectivi întru marea bunăstare a copiilor noştri. În maratonul acesta de părinte, ne studiem copiii atunci când apare un comportament nou, ne documentăm, luăm decizii şi acţionăm… sau nu pentru a le îndeplini nevoile.
Şi totuşi…
…pentru majoritatea părinţilor se întamplă ceva regretabil, la un moment dat. Ei se opresc din creşterea copiilor lor. Adică urmează motto-ul “eu până aici merg”. Tu, copilul meu, ai 4 ani, 10, 16, 20? Eu aici mă opresc. Tu creşte mai departe, invită-mă să continuu alături de tine călătoria de minunată descoperire a lumii în care trăim, iubeşte-mă, plângi, imploră-mă să te înţeleg. Eu mă opresc aici, pe drumul relaţiei noastre părinte-copil. De acum încolo, voi continua o relaţie imaginară cu copilul care eşti acum şi indiferent cât timp va trece, cât vei creşte şi ce nevoi vei avea, eu mă voi preface că eşti invizibil şi voi continua comunicarea cu acel copil fictiv. Îmi place de acel copil fictiv pentru că pot să-l înţeleg, el este ghemotocul inocent care s-a născut din mine, şi nu un individ separat de mine, o lighioană cu apucături extraterestre.
Vestea buna
Se spune că există in viaţa noastra trei mari faze transformatoare: formarea personalităţii între 1 şi 5 ani (cu intensitate maximă intre 2 si 3 ani), pubertatea şi menopauza. Vestea bună pentru părinţi este că implicarea lor este obligatorie doar în primele doua faze. Vestea proastă este că formarea personalităţii, faza de toddlerhood (termenul în engleză care denumeşte copilul cu vârsta între 1 şi 5 ani), şi pubertatea pun la grea încercare întreaga fiinţă a părintelui. Erai leneş, orgolios, workaholic, traumatizat de o copilărie petrecută în intimidare şi violenţă, erai organizat, sociabil? Într-un fel sau altul, copilul, prin comportamentul lui, te va plasa în confruntare directă cu aceste aspecte ale personalităţii tale. Iată ce este copilul pentru viaţa unui adult: Harvardul părinţilor.
Parintii stagneaza?!
Pe masura ce trece timpul, unii părinţi obosesc să trăiască mereu cu această oglindă care-i reflectă pe ei inşişi dezbăraţi de toate măştile. Poate alţi părinti nu au capacitatea emoţională sau cognitivă de a-i înţelege pe copii odată ce aceştia intră într-o nouă fază de evoluţie, prin care se distanţează de modelul oferit de părinte. Poate alţii se simt provocaţi de personalitatea sau comportamentul copiilor şi se lansează fără să vrea într-un cerc vicios al neînţelegerii cu copilul. În toate aceste cazuri şi alte câteva, părintele a stagnat la un moment dat. Copilul, care a trăit toată viaţa cu părinţii, a trecut prin diferitele faze de evoluţie de la dependenţă totală, la adoraţie şi idolatrie, până la deconstrucţia totală a părintelui, îşi va asuma într-o masură mai mare sau mai mică propria fiinţă şi va opune rezistenţă stagnării părintelui.
Diagnosticul
Dar şi aici lucrurile sunt simple: de luni, ani de zile ai conflicte frecvente cu copilul tău, vă găsiţi în opozitie din cele mai diverse şi mărunte motive? Te găseşti deseori în situaţii ultimative cu copilul tău? Ai uneori sentimentul că eşti străin de copilul tău şi că vorbiţi limbi diferite? Diagnosticul: tu te-ai oprit, el a continuat. Remediu: ciocăne discret la uşa camerei lui. Dacă te invită înăuntru, spune-i ce simţi faţă de el în 30 de secunde, dupa care ascultă. Chiar şi tăcerea. Dacă te respinge, revino mai târziu. Există şansa ca reconectarea cu copilul tău să-ţi dea energia necesară să reiei drumul dragostei neconditionate si purificatoare.
Lasa un comentariu