Kids TV grey area

Televizorul si copiii: indrazneste sa pasesti in zona gri

Cand baiatul meu a intrat in soc dupa ce a vazut ceva la televizor, am avut confirmarea finala, clara ca, intr-adevar, ecranul poate fi deosebit de periculos in primii ani de viata. Acesta NU este un articol despre cat de groaznici sunteti pentru ca-i lasati pe copiii vostri sa se uite la TV. Si NU este despre cat de extremisti sunteti pentru ca nu-i lasati niciodata sa se uite la televizor. Acest articol este despre zona gri.

 

Parinti care se straduiesc, dar nu reusesc sa-si fereasca copiii de toate pericolele

Era sambata, ora pranzului. Dupa ce am mancat, eu am urcat in dormitor si am adormit cu Filip si Ana, iar Theodor (care a implinit de curand 6 ani) a ramas cu tatal lui in zona de zi. Doua ore mai tarziu, cand ne-am trezit, am coborat toti trei relaxati. Parea totul ca de obicei. Pe canapea, sotul meu dormea. Theodor, cand m-a vazut coborand, a venit spre mine sovaind si mi-a spus cu o voce strangulata, subtiata, nenaturala pentru el, “mami, mi-e frica”.

Am intins mana spre el si el a tipat. Mi-am retras mana si m-am uitat foarte atenta la el. Statea nemiscat in fata mea, dar ochii i se roteau dintr-o parte in alta. Filip si Ana, odihniti si veseli, se invarteau in jurul lui si, fara sa vrea, Filip l-a atins. Theodor a scos un tipat ascutit, cum nu l-am mai auzit vreodata si s-a aruncat si ghemuit la picioarele mele. M-am asezat acolo unde eram si el si-a bagat capul in mine. L-am imbratisat si cand am facut o miscare ca sa ma sprijin de perete , a inceput sa planga si cu o voce panicata mi-a spus “mi-e frica de perete, mi-e frica de pereteeeeee!”.

Bacteriile care omoara oameni

M-a invadat un val de ingrijorare, mi-am dres glasul si i-am pus cateva intrebari. Mi-a raspuns lucid si calm si mi-a povestit ca atunci cand tati a adormit, si-a aprins televizorul (nici pana in ziua de azi nu stiu pe ce canal era televizorul sau ce a vazut Theodor). Si a vazut bacterii cum omorau oameni. Urmatoarele 40 de minute le-am petrecut cu Theodor in brate, pe jos. Eu eram singura cu care se simtea in siguranta, in rest mi-a comunicat frica lui de Filip si Ana, de aer, de miscarile mele si in special de pereti. Era agatat de mine ca de o baliza la apa adanca.

Dupa cele 40 de minute, i-am propus sa plecam in oras, cum planuisem inainte de intamplare. S-a bucurat si s-a ridicat energizat “da, mami, vreau sa plecam din casa, departe de pereti”. In masina, a adormit profund. As fi vrut sa-l las sa doarma oricat, dar Filip si Ana au devenit agitati si fiind singura cu ei am decis sa-l trezesc. Am intrat intr-un restaurant, ne-am asezat la masa si Theodor s-a uitat indelung la geamul de langa el, l-a atins usor si mi-a spus mandru “uite, mami, am reusit sa ating geamul”. Pentru prima data in cele doua ore care se scursesera am respirat in voie.

Am fost/suntem parinti dependenti de televizor pentru copiii nostri

Ca multi dintre voi, probabil, si eu m-am documentat despre efectele pe care le are uitatul la televizor asupra dezvoltarii copiilor. Eu insami nu ma uit deloc la televizor. Sotul meu se uita ocazional, in special la fotbal si alte competitii sportive, sau stiri. O indelungata perioada de timp televizorul a stat inchis la noi in casa. Pana cand au venit vremuri grele pentru mine si am inceput sa apelez la cea mai nesuferita, dar oricand disponibila bona: televizorul.

Le dadeam drumul la Baby TV sau cantece de la Super Simple Learning Songs. Peste 1 an, s-au plictisit, asa incat i-am lasat sa se uite la Nick Jr. De fiecare data cand le aprindeam televizorul o faceam cu vinovatie si dezamagire fata de mine insami, ingrijorare si suparare.  Cand aveam perioade mai linistite, televizorul statea permanent inchis. Vorbeam cu ei mult despre faptul ca televizorul nu este sanatos, ca ce vad ei acolo nu este real, ci povesti gandite de oameni ca sa captiveze copiii. Aceste discursuri erau inutile, mai degraba o cale pentru mine sa le transfer lor o parte din responsabilitate, sa-mi mai usurez constiinta ca-i expun la ceva nociv din slabiciune. As fi preferat sa fiu ignoranta.

Maria Montessori ne invata despre mintea copilului care absoarbe si integreaza experientele ca fiind reale

Pentru ca sunt pasionata de metoda de educatie alternativa Montessori, ma straduiesc pe cat posibil sa respect principiile de baza acasa, asa cum le cunosc si inteleg. Maria Montessori si-a dedicat toata viata studiului naturii copilului si a conchis ca in primii ani de viata (mai precis, in primul plan de dezvoltare, 0-6 ani) copilul absoarbe ca un burete tot ce aude, vede, experimenteaza cu simturile sale si le integreaza ca fiind reale. Aceasta idee mi-a fost confirmata acum vreo 3 ani cand Theodor m-a intrebat “mami, exista fantome?”, eu “nu”, dupa care m-a intrebat “dar cascade exista?”. In acel moment, am avut certitudinea ca vreau sa-i ajut pe copiii mei cat pot de mult sa fie expusi la realitate si nu fictiune, cel putin pana cand isi formeaza un bagaj substantial de concepte reale.

Cand mama se elibereaza, dar restul familiei este dependenta de televizor pentru copii

In paralel cu lupta mea acerba de a tine televizorul permanent inchis cat mai multe zile la rand, sotul meu si cu tatal meu le-au aprins televizorul cu consecventa, pentru perioade lungi de timp, pe canale tv care difuzeaza reclame numeroase si desene animate pentru copii de varste mari, cu personaje infricosatoare. Stateau nesupravegheati, cu ochii lipiti de televizor si absorbeau tot ce venea spre ei.

A venit o zi cand lupta mea personala cu tendinta de a le aprinde televizorul s-a incheiat. I-am spus la revedere acestei bone odioase si nu am mai simtit nevoia sa aprind televizorul. S-au ivit insa in continuare momente cand eu eram plecata de langa copii si familia cadea in acelasi tipar halucinant pentru mine. Am inceput sa scot din priza televizorul, cand au invatat sa-l bage la loc in priza, am oprit receiverul, cand au invatat sa porneasca receiverul, am luat telecomenzile, cand au invatat sa foloseasca televizorul fara telecomenzi, am luat receiverul si l-am pus in debara. Am avut numeroase discutii cu sotul meu, iar bunicii acum stiu ce simt cand ei le aprind televizorul nepotilor. Ei stiu ca daca nepotii sunt la ei in vizita si doresc sa se uite la televizor, sa ne sune si ii luam acasa pe copii.

Parintii fac ce pot si stiu mai bine pentru copiii lor

Poate unii dintre voi veti gandi ca suntem niste criminali, dependenti de cai usoare de a “creste” copii pentru ca-i lasam la televizor desi cunoastem efectele nocive ale acestuia asupra dezvoltarii copiilor. Altii, poate, veti considera ca nu este asa o tragedie sa aprinzi televizorul “din cand in cand” si sa-ti oferi un ajutor in momente grele, cand trebuie sa-l culci pe bebe si nu stii ce sa faci cu copilul mai mare care nu mai doarme la pranz, cand ai de dat un telefon important sau ti-e teama sa nu se apropie de cuptorul fierbinte pentru ca sunt agitati si curiosi de ce gatesti tu. Problema este – sau cel putin asa mi s-a intamplat mie – ca din a-mi oferi acest ajutor ocazional, s-a transformat intr-o dependenta cu care dupa aceea m-am luptat mult timp.

Am citit, cum spuneam, multe despre impactul negativ al televizorului asupra dezvoltarii copilului si am citit si cateva materiale despre parinti care, in cunostinta de cauza si in anumite conditii/reguli de interne de familie, s-au hotarat sa le dea copiilor acces la televizor. Dar nu am intalnit niciodata vreun material scris sau video care sa recunoasca faptul ca exista, ca in orice actiune nociva, multe trepte de “gravitate”.

Exista o „zona gri”

Sa-i oferi copilului prima data la 3 ani 15 minute duminica in care timp stai langa el si interactionezi cu el nu este acelasi lucru cu a-ti lasa copilul de 10 luni in fiecare zi 2-3 ore in fata televizorului, nesupravegheat. Sa-i pui copilului un scurt film de desene animate pe youtube (unde poti controla sa nu vada si alte reclame sau filme decat ce-i pui tu) pe care l-ai vizionat in prealabil nu este acelasi lucru cu a-l duce la cinema la un film de animatie 3D despre care nu stii exact ce continut fantasmagoric sau violent are.

Am facut-o si pe asta de 3 ori cu Theodor si experienta mea imi spune ca nu exista film de animatie fara secvente de violenta insuportabila pentru el si atunci cand esti la cinema, nu-l poti proteja pe copil mai deloc pentru ca nu poti pune pauza, derula filmul sau reduce volumul, de exemplu.

Principii de luat in considerare atunci cand copiii tai se uita la televizor

In lupta intregii mele familii cu dependenta de televizor am invatat sa am rabdare, intelegere cu mine insami si ceilalti si sa nu mai gandesc in termeni absoluti, ci mai degraba in ideea de a alege “raul cel mai mic”. As vrea sa impartasesc cu voi cateva principii pentru a limita expunerea copiilor la televizor si m-as bucura daca mi-ati povesti gandurile si experientele voastre cu televizorul:

Daca ii dai drumul la televizor, sa iei in calcul cateva aspecte:

Cat timp. S-au facut studii care au relevat faptul ca dupa 20 de minute de uitat la televizor, creierul unui copil intra intr-o stare similara cu coma. Deci preferabil sa-l lasi maxim 15-20 minute.

La ce se uita. Este de preferat sa-i pui ceva ce ai vazut inainte, mai degraba pe DVD sau pe internet, decat la televizor unde sunt si reclame. Ideal, cred eu, sa se uite la filme lente, cu cat mai putina violenta, care sa fie lipsite de personaje complet fictive si in mod traditional moralizatoare sau violente (vrajitoare, fantome, monstri).

Singur sau cu tine. Daca reusesti sa stai langa copil si sa interactionezi ocazional cu el (poti sa-i pui o intrebare, sa razi cu el, sa faci observatii cu referie la ce va uitati) impiedici intrarea creierului in starea de coma si poti chiar sa creezi un moment de conectare.

Cat de des. Am auzit multi parinti care aleg sa deschida (limitat) televizorul doar in week-end. In timpul saptamanii, copiii in general stau despartiti de unul sau ambii parinti si atunci cand se reunesc toti acasa, ideal este sa petreaca timp de calitate impreuna, nu izolati.

Pura placere versus recompensa. Daca hotarati sa-i expuneti pe copii la televizor, cred ca este important sa fie pentru placerea lor (si a voastra daca stati langa ei) si nu ca instrument de manipulare, santaj, recompensa sau pedeapsa. In loc de “daca nu mananci tot, nu te mai las azi la desene”, cred ca este mai firesc si sanatos ceva de genul “cand toata lumea termina de mancat, va las sa va uitati la desene 10 minute”. Sau in loc de “eu te-am lasat sa te uiti la desene si tu te porti urat cu mine??!”, mai degraba (dupa ce tocmai a inchis televizorul) “imi spui cuvinte urate, sa inteleg ca ti-ai fi dorit sa te mai uiti la televizor?”.

Vorbiti cu ei. In momente de armonie si conectare, vorbiti cu copiii si povestiti-le ce parere aveti despre expunerea la televizor, despre efectele sale asupra dezvoltarii lor, despre ce e real si fictiv, incurajati-i sa inchida chiar ei televizorul.

Empatizati si setati limite. Lumea este plina de oameni care beau zilnic cafea, mananca ciocolata, fumeaza, se drogheaza, mananca excesiv, beau alcool, survoleaza pe internet fara tinta desi au alte angajamente presante. Multi dintre acestia ajung la aceste dependente din nevoia de a “uita de probleme”. Se numesc dopuri psihologice. Copiii au si ei dopurile lor, printre care televizorul sau ciocolata/dulciurile. Diferenta dintre noi si copii este ca ei depind de noi ca sa aiba acces la ele. Am convingerea ca desi este frustrant pentru ei sa depinda de adulti, este o ocazie unica sa construim incredere, sa le comunicam grija noastra pentru sanatatea lor si sprijinul atunci cand le este greu (de exemplu, cand face un tantrum pentru ca a venit ora sa inchida televizorul).

Mit. Am auzit de la unii parinti si incercat ca alternativa sa le ofer emisiuni de pe canale TV cu animale in loc de desene animate. Din experienta cu copiii mei, ideea ca o emisiune cu animale este automat mai potrivita pentru ca prezinta realitatea este un mit. Consider ca este sanatos sa fie aplicate principiile de mai sus si cu astfel de emisiuni. Se poate intampla sa-l lasi la o emisiune despre caini frumosi, sa pleci la bucatarie si copilul tau sa asiste la o operatie deschisa asupra unui caine ranit. Sau sa inceapa reclama la o emisiune cu animale de prada care ataca niste caprioare.

Copiii sunt oameni si oamenii sunt atrasi de lucrurile interzise. Se poate intampla ca un copil care nu este expus la televizor absolut deloc in familie sa afle din alta parte si sa ceara si acasa. Admir enorm acesti parinti si as fi vrut sa fiu la fel. La cereri repetate din partea copilului, recomandarea mea este sa aplicati in primul rand principiul empatiei si sa evitati refuzul categoric de a-i indeplini aceasta dorinta, oricat de greu sau neplacut v-ar fi. De exemplu, in urma cu aproape 2 ani, le refuzam accesul copiilor la anumite alimente nesanatoase (zahar, ciocolata, paine goala inainte de masa, sucuri acidulate etc.). La un moment dat, Theodor a inceput:

  1. Sa ceara pe la spatele meu altor adulti din familie sa-i cumpere acele alimente;
  2. Din pacate, oricat ma straduiam sa controlez alimentele disponibile in casa, mereu se gasea tati, bunicii sau vreun prieten care sa aduca in casa astfel de alimente. Theodor a inceput sa le caute si sa si le ia singur. Ca sa faca asta, s-a pus in pericol de cateva ori catarandu-se pe rafturi nesigure sau pe dulapul din bucatarie, de unde a si cazut recent.
  3. Lua aceste alimente pe ascuns, se ascundea in diferite colturi ale casei si le consuma acolo. Ce-i mai ramanea, ascundea pentru alta data. Asa, am gasit punga de zahar rupta cu furnici sau lapte stricat (pe care ar fi putut sa-l bea el sau fratii lui si sa faca toxi-infectie alimentara).

Alta data, probabil asumand ca nu le voi da voie, Filip si Theodor au folosit o sticluta de oja si s-au dat pe corp. I-a usturat si sigur nu le-a facut nici un bine sa-i curat cu acetona si m-am bucurat foarte mult ca nu se dadusera in zone sensibile cum ar fi penisul sau ochii.

Evita refuzul categoric; negociaza, securizeaza si implineste dorinte in anumite conditii. Am inteles atunci ca i-am pus in pericol si le-am erodat increderea ca pot impartasi cu mine orice. Fara sa vreau si din dorinta de a-i proteja si ingriji, le-am transmis mesajul ca nu se simt in siguranta sa-mi spuna anumite lucruri din viata lor.

De atunci, cand copiii mei imi cer ceva cu care nu sunt de acord, dar care nu le pune in pericol viata, nu le refuz categoric cerintele. Astfel de cerinte sunt sa-i las la televizor un timp limitat, sa le dau ciocolata, carnati, sa se macheze sau sa se dea cu oja pe unghii, sa guste alcool sau sa mearga fara centura in masina o distanta scurta.

In astfel de moment, vorbesc cu ei despre potentialele pericole legate de aceste dorinte, le indeplinesc dorintele intr-un cadru sigur, limitat si in prezenta mea.

Asa am coborat eu de pe norul meu alb, pufos, lipsit cu desavarsire de zahar, televizor si carnati. I-am luat de manute si i-am ghidat usor afara din balta de smoala a dorintelor riscante si neimplinite. Si ne-am indreptat cu totii spre o zona gri si securizata.

Si visez cum copiii mei vor ajunge in momente de cumpana in copilaria lor mai tarzie, adolescenta si viata de adult, cand nu vor simti nevoia sa faca excese sau sa dezvolte dependente care le pun in pericol starea de sanatate si bucurie autentica a vietii. Pentru ca – nu-i asa? – le-au incercat pe toate cu mama.

Daca ti-a placut acest articol, poate aceste resurse sunt interesante pentru tine:

Acest clip video descrie efectele televizorului asupra creierului copilului.

Acest articol vorbeste despre descoperirile Mariei Montessori cu privire la importanta de a expune copilul la realitate.

De multe ori am auzit parinti intrebandu-se in ce masura metoda Montessori incurajeaza creativitatea si dezvoltarea imaginatiei daca se pune asa de mult accent pe realitatea mediului inconjurator. Imi place acest articol pentru ca abordeaza putin aceasta tema.

 

Ti-a placut articolul? Mai treci pe la mine :)

13 comments

  1. Da, şi eu am trecut în această zonă gri. Nu poți interzice de tot în condițiile în care se găsesc imediat rude care să-i ofere acel ceva interzis…
    Iar cu expusul la televizor… de când cu bebe, l-am lăsat pe cel mare să se uite… tot plină de vinovăție, dar ce să fac? La calculator îl las 1 oră pe zi, ma uit la ceas.

  2. Frumos articol! Si stii ceva? Chiar ma bucur sa vad ca poti fi si in zona gri si sa fii ok. EU cred ca e bine sa ne inspiram si da, metoda Montessori e buna de aplicat, dar ca orice altceva, tinand cont de copil si fara sa cadem in extreme.
    Eu am gemeni, recunosc ca pe la 10-11 luni mai mergea televizorul din bucatarie si erau niste desene la care isi opreau atentia 2 minute (Dany&Daddy), acum au 1 an si 3 luni si nu mai sunt interesati deloc, nici macar de reclame, asa ca televizoarele din casa stau inchise. E drept ca le mai ofer muzica pentru copii pe telefon uneori pentru cateva minute pentru ca isi pierd interesul. Asa ca ma bucur ca au ales deocamdata sa nu fie fascinati de TV. Privesc cu optimism catre viitor si cred ca ne putem adapta, noi adulti, sa oferim lucruri bune copiilor nostrii.

  3. Si eu ma bucur ca vezi si zona gri a televizorului. Baietelul meu are 2.7 ani si a inceput sa il prinda febra filmuletelor pe youtube cu cantece pt copii, si mai nou desenele animate de la Duck tv. Pana pe la 2 ani nu avea nici o treaba cu televizorul, chiar daca noi ne uitam in aceeasi camera cu el. Cred ca important este sa reusesti sa pui niste limite care ti se par tie ok ca parinte, evident incercand sa faci ce e mai bine. El are o limita de maxim 1 ora/zi la televizor zilnic (in 2 reprize dupa ce se trezeste dimineata si la pranz), sau la filmulete la calculator doar in weekend. Dar copilul sta afara 6 ore pe zi si are numeroase activitati si in casa. N-o sa ma invinovatesc pentru asta. Intr-o zi numara prin casa in engleza. Am ramas socata, pentru ca nu l-am invatat numerele. Mi-am dat seama ca le stie de la tv.

  4. Foarte frumos articolul. Spre fericirea noastra, noi nu detinem un televizor in casa si nici nu cred ca am avea timp de el daca l-am avea. Ce e drept, ii mai pun desene animate bine selectate pe calculator. Ceea ce e ok, cred eu. Copilul are 2 ani si 8 luni. Prima data cand a vazut ceva pe calculator avea peste 2 anisori si intr-adevar m-am simtit mereu vinovata ca i-am introdus desene insa acum sunt ok cu ideea atata timp cat nu exagerez (max. 30 min./zi, cu zile cand e nimic si poate uneori mai mult in weekend). Important pentru mine este faptul ca interactionez cu ea indiferent la ce se uita. Vorbesc cu ea in timp ce urmareste desenul, ii pun intrebari sau ii explic anumite concepte. Cred ca atata timp cat nu exagerezi in ce priveste timpul si esti sigur mereu ca stii la ce se uita, e ok. In curand venim in Romania si stim ca acasa familia are TV-ul deschis aproape non-stop. Speram sa ne bucuram de cat mai putine certuri si confruntari cu familia cand va veni vorba de TV. Mi-a placut mult cum ai explicat conceptul si ma simt putin mai relaxata la gandul ca atat cat ii ofer momentan e destul de ok 😉 Multumim de inspiratie, Gabriela.

    1. Unul dintre lucrurile cele mai grele de invatat pentru mine ca parinte este sa ma adaptez la context si sa accept ca cei din familie sunt altfel. La voi pare ca sunteti in acord intre voi ca parinti si nu aveti interferente de la bunici. Ceea ce mi se pare excelent!

  5. Ce frumos ai explicat! Iti multumesc pt articol, l-am citit pe nerasuflate. Ma regasesc mult, pana la 2-2.5 ani a fost desene free, zahar free, junk food free… etc. Si el avea tendinta sa ascunda de mine ca a primit bomboana/ciocolata, dupa ce mult timp am fost revoltata pe tema asta am ajuns sa ii ofer acestea dar cu limita, doar anumite produse care le consider mai putin nocive, doar dupa masa, nu inainte de culcare. Desigur ca face tantrumuri unoeri ca vrea seama ceva dulce, probabil testeaza limita si consecventa mea, ii ofer mancare sau o inghetata facuta de noi in casa – le refuza si urmeaza un mic tantrum, care probabil are alta cauza.
    Cu desenele, ma simt inca vinovata, ca apelez la ele, ca am l-am lasat sa se uite din start, ca sunt prea comoda sa i le opresc cu explicatii repetate si crizele de riguare ce ar urma din partea lui. Insa cum ai zis si tu, uneori am mare nevoie sa dau un telefon, sa fac ceva urgent… Am avut momente cand am simtit ca am esuat ca am ajuns sa las copilul la desene ca eu sa am 5-10 min de liniste. Acum ii limitez la 2-3 cliputulete, si da am observat ca daca trece de 3 clipulete deja devine foarte agitat/nervos/crizat, e imposibil sa opresti fara sa urmeze un tantrum puternic. Deja a devenit rutina, ma intreaba daca a vazut ceva azi, stie ca are voie doar o data pe zi.
    La cinema am facut si eu prostia sa merg cu el fara sa ma uit singura inainte la film, a fost aiurea de tot, refuza sa plece desi plangea acolo speriat la mine in brate, incercam sa ii explic, sa-l tin cu fata spre mine, insa efectele 3D erau f puternice, veneau toate pe el… Ma asteptam la altceva fiind un film de copiii, cu o poveste inofensiva aparent.
    Ce mai vreau sa zic e ca eu cred ca e greu, e greu atat pt parinte cat si pt copil, uneori ne crestem singuri copiii, tv-ul/yotube-ul devine o bona ieftina, accesibila si da, de proasta calitate. Nu cred ca e imposibil fara! Noi am fost 2 ani aproape fara, insa dupa aceea au urmat alte etape pt mine ca parinte, disponibilitatea si rabdarea mea au scazut si de aici si compromisuri.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *