IMG_4879

Cand inveti sa fii bland cu tine insuti

Cand aveam 14 ani, am mers cu familia la un parc de distractii din statul Virginia, SUA. Printre atractiile de acolo si la insistentele surorii mele, am agreat sa ne dam intr-un montagne russe. Aceasta atractie se pare ca era foarte cautata pentru ca erau doua cozi interminabile. Cu naivitate, ne-am asezat la coada mai scurta si desi imi era foarte frica (spre deosebire de sora mea), imi imaginam ca nu sunt eu in acea situatie. Imi mai imaginam ca din moment ce eram cu parintii mei eu nu urma sa simt nimic in neregula. Eram la varsta la care inca mai credeam ca fac corp comun cu parintii mei. Dupa un timp interminabil, am ajuns la casa, am luat biletele, ne-am urcat in trenulet si…trenuletul a pornit cu spatele! Acea intamplare mi-a creat niste emotii pornind gradual de la o teama suportabila si pana la groaza. Nu numai ca am aflat ca nu sunt corp comun cu parintii si ca frica, la fel ca celelalte emotii de care e capabil un om, este profund personala, dar am mai si invatat ca uneori, in viata, luam niste decizii care ne provoaca mai multa durere decat banuiam la inceput.

In curand se implinesc 5 ani de cand viata de parinte a mea si a sotului meu a luat o turnura de neinteles, dureroasa. 5 ani de cand trairile mele intime sunt dominate de negura vinii, de cautari disperate sa inteleg ce decizii vatamatoare am luat, sa il cunosc, sa il ajut pe…Theo. Nici nu mai stiu de cand aceasta cautare a devenit pentru mine un fel de lupta pentru supravietuire emotionala. De cand de bunastarea emotionala a lui Theo depinde armonia din familia noastra.

Da, este atat de intens.

Atat de puternic.

Atat de angajat pe drumul lui de desavarsire a noastra.

Atat de curajos si neobosit sa ne spuna ce simte.

Si atat de generos sa ne lase pe noi sa aflam calea catre sufletul lui. Cale care trece prin sufletul nostru.

Cand avea 1 an si 2 luni, Theo s-a imbolnavit. 3 saptamani mai tarziu avea toate organele importante afectate – otita, pneumonie, enterocolita. Pana atunci un baietel pasiv, zambitor, dar care nu exprima afectivitate, in urma spitalizarii de 3 zile, Theo a inceput sa ciupeasca, loveasca, tipe, tranteasca. 2 luni mai tarziu, a inceput sa ma respinga si sa se refugieze exlusiv in bratele tatalui lui. Alte 2 luni mai tarziu, a inceput sa se trezeasca foarte des noaptea. Dupa alte 3 luni si o tatonare temporara afectuoasa fata de fratele lui nou-nascut, si-a canalizat exprimarea durerilor lui spre bebelusul inocent si bland, Filip.

Durerea zilnica pe care o traiam toti in casa m-a impins sa caut solutii. Stiam ca vreau sa fiu o mama calda, empatica. Stiam ca vreau sa pun bazele unor relatii cu copiii mei bazate pe incredere, respect reciproc. Dar nu stiam cum. Am inceput sa ma documentez pe internet, sa merg la conferite si ateliere, am urmat un curs de parenting si un curs despre metoda de educatie alternativa Montessori. M-am inarmat cu teorie. Si suferinta a continuat. Nestiinta a persistat.

Violenta lui Theo in special directionata catre Filip, dar nu numai, si alte circumstante dificile din familie m-au facut sa ridic problema agresivitatii la copii oriunde si cu oricine aveam posibilitatea. Eram extenuata si extenuanta, sunt sigura. De multe ori, am simtit ca interlocutoarele mele (in general mamici) ajungeau in discutiile cu mine intr-un impas. Eu ceream raspunsuri magice, solutii practice si cu rezultate imediate. Am intrat intr-o forma de depresie pe care nu am gasit-o descrisa ca atare. Depresia mea se manifesta prin faptul ca vorbeam fara oprire. Nu ascultam pe nimeni, ignoram cu desavarsire semnalele pe care mi le transmiteau ascultatorii mei si care ma rugau sa ma opresc. Acum realizez ceea ce ignoram atunci. Faceam un dans trist care in cel mai bun caz trezea compatimire asa cum iti trezeste compatimire un batran care vorbeste singur in autobuzul cu care te duci la serviciu.

Ca multi altii, si eu am citit Alchimistul de Paulo Coelho acum cativa ani. Am internalizat doar doua idei mari: viata este drumul, nu tinta (eroul principal pleaca dintr-un hambar si la sfarsitul cartii ajunge in acelasi hambar, dupa multe experiente de viata) si atunci cand crezi cu tarie, toate fortele universului conlucreaza pentru a-ti implini dorinta. Acum, dupa 5 ani, simt ca am revenit la punctul de inceput mai bogata, mai stapana pe mine si mai pregatita sa fac pasi marunti si constanti spre a deveni un adult senin cu inima de copil curata. Si stiu ca timpul si fortele universului imi vor da numeroase ocazii sa fac asta, pentru ca ma uit in trecut si vad schimbarea.

Acum, dupa 5 ani, simt ca pot simplifica intelepciunea parentala la cateva idei:

  • Cand ai un copil, relationarea cu el iti va apasa pe butoanele tale sau pe ale partenerului de viata (sau ale amandurora). Parintele tinde sa reactioneze violent (fiecare in felul sau) atunci cand sunt activate ranile nerezolvate din trecut si cand paharul sau emotional este gol. Cu paharul plin, un parinte incarcat de traume poate inca sa fie un parinte constient si factor de sprijin pentru copil. Se intampla uneori ca un parinte sa fie echilibrat emotional si partenerul de viata (sau amandoi) sa nu fie. Atunci uneori intervine despartirea sau divortul.
  • Nevoile copilului sunt una, nevoile parintelui alta. Pentru ca parintii nostri si parintii parintilor nostri nu au fost invatati ca un copil este o fiinta umana inzestrata cu capacitati proprii de intelegere si iubire incomensurabile, noi, la randul nostru, avem tendinta sa asimilam nevoile copilului cu ale noastre. Iarasi in functie de ranile noastre interioare, unii dintre noi credem ca sa fii parinte inseamna sa te ocupi indiferent de context de nevoile copilului si altii dintre noi, dimpotriva, tindem sa ne ocupam de nevoile noastre in detrimentul copilului. De aici survin numeroase momente dureroase cand ne enervam pe bebelus ca se trezeste des noaptea (nevoia lui de afectiune si/sau hrana) sau cand ii reprosam sotului ca vine tarziu de la serviciu (nevoia noastra de odihna).
  • Cum am citit undeva zilele astea, emotiile NU sunt o stare de urgenta. Ancestral, noi am fost invatati ca exprimarea emotiilor este o experienta negativa si, ca atare, atunci cand copiii nostri plang sau au tantrum-uri, noi tindem sa intram in stare de alerta si sa reactionam conform tiparului psihologic inmagazinat in fiecare din noi, sau faimosul „freeze, fight or flight”. Iata ca am primit si raspunsul de ce in momente pe care eu le simteam ca fiind de „urgenta”, frumoasa teorie pe care am citit-o cu atata pasiune si dedicare disparea cu desavarsire si ramaneau doar instinctele primare. Daca reusim sa internalizam faptul ca emotiile de orice fel sunt naturale si sanatoase, atunci putem ramane conectati la toate invatamintele noastre acumulate cu grija.
  • Atunci cand plang, sunt agresivi, pasivi si retrasi, au tantrum-uri, copiii comunica cu noi. Si vor continua sa comunice pana cand le vom invata limbajul (si le vom arata asta) sau pana cand durerea ca nu sunt intelesi ii va face sa se adapteze la o existenta lipsita de conectare.
  • Atunci cand un copil repeta la nesfarsit un comportament care ne alarmeaza sau pune in pericol, el are un „proiect”. Am invatat despre asta aici. Dupa parerea mea, calea cea mai directa de a-l sprijini pe copil in proiectul lui este ca parintii sa se uite adanc si curat la ei insisi. Daca nu pot sa faca asta amandoi, atunci macar unul dintre ei, in speranta ca si celalalt va avea puterea emotionala la un moment dat sa urmeze. O analiza profunda a raspunsurilor parintilor la stimulentii copilului se poate face doar atunci cand parintele se elibereaza de vina (esecului ca parinte) si isi recapata speranta ca poate face asta. Ca nu este prea tarziu.
  • Si ideea mea preferata pe care am descoperit-o recent: fiecare parinte este inainte de toate un om bun, dar incercat. Cum mi-a spus o prietena zilele trecute de un citat (aproximativ) pe care si-l aminteste: „Poarta-te bland, fiecare om duce o lupta despre care tu nu stii nimic.” Ordinea fireasca – vad acum – de insanatosire a societatii in care traim este ca parintii sa fie ajutati mai intai de toate. Sa primeasca iertare, intelegere, compasiune, ascultare. Sprijin ca sa se vindece, ca sa poata, la randul lor, sa ofere sprijin copiilor lor.

 

Ti-a placut articolul? Mai treci pe la mine :)

2 comments

  1. Asa este. Frumos spus. Iar parintii isi pot (re)gasi starea de echilibru in atmosfera securizanta dintr-un cabinet psihoterapeutic sau intr-un grup terapeutic, pentru a intra in contact cu proriul eu, pentru dezvoltare personala (adevarata dezvoltare personala) si pentru o mai buna gestionare a emotiilor.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *