Listening helped him dream sing laugh

Ascultarea care l-a ajutat sa cante, sa viseze, sa rada din nou

Acum cateva zile, am avut un moment de ascultare foarte puternic cu baiatul meu de 6 ani. Va povestesc gandurile mele, cum am ajuns aici si ce s-a intamplat :)

Copilul meu care isi exprima sentimentele negative prin agresiune

De cativa ani, deja, imi folosesc cam toate resursele si energia mea ca sa descopar modalitati eficiente si respectuoase de a-l ajuta pe Theodor, 6+ ani, sa se descarce de trairile sale negative. Din vremea cand eu cu sotul meu eram parinti neexperimentati, fara vreo idee despre complexitatea vietii interioare a unui bebelus, T. a strans in sufletul lui cateva rani profunde. Pe masura ce trece timpul, viata lui de zi cu zi adauga noi rani la cele vechi.

Imi fac griji pentru T. pentru ca se enerveaza repede, loveste (in general nu cu forta, dar tot lovitura se numeste), arunca obiecte prin jur sau foloseste limbaj jignitor.

Ma ingrijorez si caut solutii eficiente pentru a-l sprijini pe el si familia mea

Iesirile frecvente ale lui T. ma indurereaza si ma preocupa de dimineata pana dimineata urmatoare si pana dimineata urmatoare a diminetii urmatoare la micul dejun, pranz, cina si intre ele. In momentele mele cele mai grele, m-am intrebat daca are ADHD sau vreo alta sensibilitate care in zilele noastre poate fi etichetata, continuta intr-un set de simptome, reactii si medicamente. Am luat in considerare eventuale alergii nedetectate, reactii la vaccinuri facute in trecut, conflict de personalitati.

Cateva momente de ascultare de acum cateva zile au creat o conectare uluitor de puternica intre mine si el. In sfarsit, am simtit ca am descoperit o cale eficienta de a-l sprijini pe el in primul rand, dar si de a-mi sprijini familia, caci comportamentul agresiv al lui T. de multe ori ne dezechilibreaza pe toti in casa.

A durat 10 minute

A fost un moment puternic. Si astazi inca mai vad efectele acelei seri. T. coopereaza mult mai mult decat inainte, ne face complimente noua si fratilor lui, se concentreaza mai mult pe interesele lui, se joaca perioade indelungate de timp si ii roaga pe fratii lui sa-l lase sa se joace singur fara sa le raneasca sentimentele. De cateva ori cand a fost suparat, chiar, a venit la mine in brate si a plans cu lacrimi adevarate si fara pic de violenta. Daca ma gandesc la datile in care T. a plans, cred ca pot numara pe degetele de la o mana. Ma refer la un plans asa cum il consider eu strategie eficienta de a vindeca durerea, spre deosebire de agresivitate, care este ineficienta pentru ca nu are efectul scontat si provoaca si mai multa durere in el si in jur.

Sprijin revelator in zbaterile mele de parinte

“Cum ai reusit?! Te rog spune-ne si noua formula magica!”, s-ar putea sa spuneti. In primul rand, nu este meritul meu in totalitate. Este al lui Patty Wipfler si al lui Tosha Schore.

Patty a identificat si rafinat un set de cinci instrumente simple si eficiente pentru a (re)construi conectarea cu copiii. Eu cred in munca lui Patty, in ideile pe care le promoveaza, in abordarea de parenting pe care o propune ea si organizatia pe care a creat-o, Hand in Hand. De aceea si sunt in proces de formare ca instructor de parenting in cadrul programului Hand in Hand de un an de zile si de aceea multe dintre articolele mele vor reflecta perspectiva Hand in Hand, asa cum o traiesc si o invat eu.

Tosha este instructor Hand in Hand cu mare experienta care s-a specializat in baieti (are trei baieti). Ea este si co-autoarea alaturi de Patty a cartii “Listen”, o carte simpla, usor de citit care descrie instrumentele Hand in Hand si prezinta multe-multe exemple clarificatoare.

Intr-o discutie recenta pe care am avut-o cu Tosha despre eforturile mele care par fara sfarsit sau rezultat de a-l sprijini pe Theodor, Tosha mi-a facut o sugestie care a facut toata diferenta in viata mea. Mi-a recomandat sa renunt la planul pe care mi-l construisem inconstient cu privire la T.

Am avut un plan si… nu a functionat

De la acea discutie, mi-am cercetat sufletul si am realizat ca dorinta mea de a avea armonie, pace in familie si de a-l vedea pe Theodor cum se dezvolta “frumos” (i.e. asa cum cred eu ca ar trebui, nu cum are el nevoie), mai mult sau mai putin constient imi facusem un “plan” ca sa-l ajut. Cand era suparat, ma lansam mental in starea de “repara-l”, “forteaza durerea sa iasa”, “ghideaza-l”.

Apreciez abordarea Hand in Hand si folosesc aceleasi idei cu ceilalti doi copii ai mei si rezultatele sunt remarcabile. Deci, functioneaza. Nu reuseam sa inteleg de ce T. imi tot trimitea semnale alarmante cand il luam in brate cu grija, iar el devenea si mai suparat. Cum ma apropiam de el fizic, parea sa se sperie si mai tare. Ce-i spuneam il mania si mai mult.

Acum inteleg ca ma concentram pe “aplicarea unei teorii de parenting”. NU imi urmam copilul. NU ii respectam ritmul si procesul de vindecare (asumand ca el chiar avea nevoie in acel moment de vindecare).

Nu am avut nici un plan si… un miracol s-a intamplat

In acea seara la antrenamentul de baschet a lui T., l-am ascultat cu adevarat. L-am urmat pe el. Ba chiar nu aveam idee ce faceam, ce urma sa faca el, ce urma sa fac eu. Mi-am folosit capacitatea de ascultare autentica pe care am invatat-o in ultimele sase luni de parteneriate de ascultare pentru a crea un spatiu in care el sa se exprime liber. Si iata cum a mers :)

Cum a mers

In acea seara, i-am luat pe cei trei copii ai mei de la gradinita si scoala si l-am condus pe T. la antrenamentul de baschet care se desfasoara intr-un liceu. Cand am pornit spre casa cu ceilalti doi copii ai mei, T. era intr-o dispozitie buna. Imediat ce a ajuns in sala de sport, si-a schimbat pantofii de strada cu tenisii de antrenament si s-a grabit sa se alature colegilor lui care deja faceau incalzirea. Dupa ce i-am lasat pe Filip si pe Ana acasa, m-am intors o ora mai tarziu ca sa-l iau pe T. de la antrenament.

Cand am intrat in sala de sport, m-am oprit brusc si m-am ingrijorat instantaneu. Toti copiii jucau un meci de baschet, in timp ce T. tropaia apasat prin sala. Cand m-a vazut, s-a incruntat la mine, si-a scos limba la mine, s-a intors cu spatele si a lovit cu putere cu piciorul o sticla goala de plastic care era pe podea. Am observat si ca geaca si ghiozdanul lui erau dezordonate pe jos si am banuit ca T. le aruncase acolo.

La randul ei, antrenoarea cand m-a vazut a venit la mine cu o fata ingrijorata si mi-a spus ca nu are idee ce se intamplase cu T. Deodata, aparent fara nici un motiv, incepuse sa alerge prin sala, sa-si loveasca colegii si sa vorbeasca fara sens.

M-am uitat din nou la T., m-am simtit speriata pentru el si m-am simtit pierduta: cum puteam sa-l ajut??

De cand am descoperit instrumentele Hand in Hand, am incercat de foarte multe ori sa “fac ascultare” (sau staylistening, in engleza). Uneori l-am luat in brate, dar el se lupta cu mine cu furie si ma lovea. Alteori i-am spus cateva lucruri recomandate in staylistening precum “te ascult”, “imi pare rau ca-ti este greu”, dar vorbele mele pareau sa-i apese si mai rau pe butoane si el urla sau tipa la mine. Aceasta abordare ii ajuta in mod vizibil pe Filip si pe Ana, dar Theodor pare sa devina si mai furios, si mai ranit.

De aceea ma simteam neputincioasa in acel moment. Am decis sa renunt complet la a ma stradui sa-l ajut. Am decis sa-l urmez pe el. Sa-l ascult cu adevarat fara sa incerc sa ma gandesc la ce as putea sa-i spun sau ce as putea sa fac.

Am inceput sa merg in urma lui fara sa spun ceva. In urmatoarele aproximativ 10 minute, el a mers din loc in loc, s-a catarat pe spalierele din sala, mi-a intors spatele, s-a intors catre mine si si-a scos limba sau a facut fete manioase. Cand el se oprea, ma opream si eu si asteptam la cativa metri distanta. Din incercarile trecute, stiam ca atunci cand ma apropiam mai mult de el, era restimulat. M-am uitat in ochii lui concentrata sa-l observ, sa-l ascult. Cand incepea sa mearga din nou, il urmam la aceeasi distanta. Cand in sfarsit a iesit in fuga din sala de sport, i-am strans lucrurile si l-am urmat calma afara.

Pe hol, s-a mai suit o data pe balustrada de la scara, pe care de obicei insist sa nu se suie pentru ca este periculos. Nu am spus nimic. A alergat pe hol spre iesire si eu l-am urmat. In sfarsit, s-a oprit in fata iesirii din liceu. Inca mai era imbracat cu tricoul transpirat de la antrenament si pentru o fractiune de secunda m-am intrebat daca si ce voi face daca el ar fi iesit afara, in ploaie si frig. Nu a facut asta.

A fortat o usa care era incuiata. Eu stateam la aceeasi distanta cu care parea sa se simta in siguranta (3-4 metri) si ma uitam in tacere la el. S-a uitat la mine, a aratat cu degetul spre un coridor intunecat si mi-a spus “ma duc acolo”. Nu am spus nimic. Dupa aceea m-a intrebat “ce?” I-am spus incet, ezitant, “te ascult”. Atunci m-a intrebat mai tare si repede “ce vrei?” si eu i-am raspuns “vreau sa fiu cu tine”.

In momentul acela, fata i s-a luminat si a venit repede la mine si mi-a spus “ok”. M-am lasat pe vine si cand s-a asezat pe genunchii mei l-am imbratisat, l-am mangaiat pe par fara sa scot un cuvant. Apoi, m-a intrebat daca voiam sa-mi spuna ce i se intamplase. I-am raspuns ca da.

In cateva cuvinte mi-a spus ca niste copii de la antrenament rasesera de el si ii spusesera ca este maimuta pentru ca se catara pe spaliere. A adaugat ca antrenoarea rasese si ea de el si ca el isi lovise colegii pentru asta. Nu stiu daca acei copii facusera asta, dar nu credeam ca antrenoarea rasese de el. Am observat-o pe antrenoare de multe ori si este evident ca-l apreciaza pe T. Este si o persoana calda si implicata, asa incat nu-mi imaginez ca ar rade de el.

Dar parerea mea nu avea absolut nici o importanta. Nu am comentat in nici un fel, pastrand spatiul necesar pentru el sa-si exprime sentimentele, interpretarea lui asupra a ceea ce se intamplase. La fel cum fac in parteneriatele mele de ascultare, am scos doar sunete scurte gen “aha” sau “oh” ca sa stie ca-l ascult cu atentie. Prin parteneriatele mele de ascultare din ultimele 6 luni, am avut cateva revelatii importante pentru viata mea interioara fix in momentul in care partenerele mele de ascultare nu spuneau mai nimic.

Apoi, la fel de repede cum imi spusese ce s-a intamplat, mi-a spus ca vrea sa mergem acasa. M-am ridicat, i-am oferit geaca si a acceptat-o. Am mers prin ploaie mana-n mana, am intrat in masina si i-am dat gustarea pe care i-o aduc mereu dupa antrenament. El m-a rugat sa-i pun pe telefon un cantec care spune “vreau sa cant, sa visez si sa rad”. Nu auzisem niciodata acest cantec, dar l-am cautat pe Youtube si l-am pus la cererea lui de doua ori. In tacere, am ascultat amandoi versurile “Vreau sa cant, sa visez si sa rad / Sa nu uit sa ma joc cateodata. / Si-atunci cand in lume voi pleca, / Sa nu uit sa ma-ntorc acasa.”

L-am auzit spunand “Ma simt in siguranta cu tine, mami, pot sa ma intorc acasa”

Am plans cand am auzit versurile cantecului si m-am gandit ca-i venise in minte acest cantec pentru ca se simtea acum in siguranta. Isi regasise bucuria vietii. M-am simtit profund conectata cu el si am simtit recunostinta fata de toti oamenii din viata mea care, intr-un fel sau altul, m-au ajutat sa ajung la acele 10 minute pline de inteles in care am putut sa fiu alaturi de baiatul meu atat de des indurerat.

 

Daca ti s-a parut interesant articolul meu, poate doresti sa mai explorezi si urmatoarele resurse:

Website-ul organizatiei Hand in Hand create de Patty Wipfler este aici.

O scurta descriere a celor cinci instrumente Hand in Hand.

Despre cartea „Listen” pe canalul de Youtube al organizatiei Hand in Hand gasesti aici.

Mai multe detalii despre Tosha gasesti pe website-ul ei.

Mai demult am scris aici pe blog un articol cu cateva idei de parenting pe care le pretuiesc.

 

Ti-a placut articolul? Mai treci pe la mine :)

2 comments

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *