Time-Out

Acel time-out atat de greu si de valoros

In acest articol, va povestesc cum am gestionat eu o situatie dificila cu copiii mei intr-o seara cand nu aveam nici un sprijin adult in preajma. Pornind de la aceasta intamplare, mai departe reflectez la diferite strategii parentale clasice si altele mai noi de gestionare a conflictelor intre parinti si copii.  

Atunci cand mi-am dat time-out

Ma conectez cu copiii

Era seara, cu putin timp inainte de ora de culcare, eram singura acasa cu toti trei copiii mei. Mai devreme ma jucasem cu ei cu nisip kinetic si facusem timp special cu Theodor, care imi ceruse sa “jucam sah”, noua lui pasiune. Le-am facut dus si, cum s-a intamplat de nenumarate alte dati, a sosit o clipa in care fragila stare de echilibru s-a destramat.

Lucrurile scapa de sub control

Theodor si Filip au inceput sa se joace cu o jucarie minion agitat si in tipete, Ana a inceput sa planga din toate puterile ei de frica jucariei, baietii au inceput sa alerge dezbracati prin casa, in continuare tipand. Trecuse de ora lor de culcare, eu stateam pe gresie in baie cu Ana plangand in brate si ma uitam in gol.

Ceea ce se intampla era ceva cunoscut pentru ca se intampla des in casa noastra. In general, starea copiilor de agitatie si lipsa de autocontrol nu este ceva grav sau imposibil de gestionat, desi aceasta munca ma “costa” o cantitate considerabila de energie vitala.

Atunci cand sunt pe „minus” emotional, nu am de unde sa le dau altora

Stand acolo, pe gresia rece din baie, am avut senzatia ca totul in mine si langa mine este haos. Si in ciuda tendintei mele impamantenite de a intra in stare de “fuga sau lupta”, am intepenit. Cu ultima ramasita de a gandi rational am reusit sa reflectez la ce simteam in acele clipe. Epuizare psihica si neputinta. Acela a fost si micul meu moment “aha”, cand am recunoscut niste sentimente pe care le-am trait de nenumarate ori in special in prezenta copiilor.

Chiar daca nu intotdeauna inteleg de ce sau cum ies la suprafata astfel de sentimente, stiu cu certitudine ca in acele momente nu pot fi conectata cu copiii. Pentru ca nu sunt conectata cu mine insami. Sunt ratacita. Daca nu devin constienta de ea la timp, aceasta stare de ratacire ma poate face sa reactionez disproportionat si sa ma ranesc pe mine sau pe cei apropiati mie.

Reusesc sa iau o decizie salutara

Brusc, am simtit din nou raceala gresiei, am auzit-o pe Ana plangand in hohote la mine in brate, i-am revazut chipul schimonosit de groaza jucariei si am luat decizia: imi voi da time out. Stiind ca urma in curand sa am un moment singura ca sa-mi revin mi-a dat suficienta putere ca sa-i strang pe baieti si in 15 minute eram toti intinsi in pat.

Baietii erau in aceeasi stare de agitatie, insa Ana se linistise. Am simtit ca pentru asta imi consumasem ultimele resurse de calm, ca sa nu o las in stare de frica si disperare. M-am ridicat, i-am rugat sa stea in camera si le-am spus ca voi iesi cateva minute ca sa ma linistesc si ca voi reveni la ei.

Imi dau time-out

Am iesit din casa, m-am urcat in masina si am inceput sa plang cu capul pe volan. Cam dupa un minut, am inceput sa devin nelinistita. Mi-am imaginat cum copiii plang singuri in casa, cum se simt speriati si abandonati.

Am avut impulsul sa ma intorc la ei ca sa-i linistesc, dar mi-am amintit imediat ca mai facusem asta. Si de fiecare data esuasem sa le ofer sprijinul meu pur si simplu pentru ca nevoia mea emotionala nu era indeplinita. Dintr-un sentiment de altruism, ma intorsesem la copii atunci cand inca nu eram pregatita sa fiu cu ei. Si-n acel moment am hotarat ca gestul altruist si iubitor pe care-l puteam face era sa raman acolo, in masina, pana cand imi recapatam echilibrul interior.

Pentru prima data de cand imi dau time out, am ramas atat cat am avut nevoie. Dupa vreo 10 minute, am intrat in casa regrupata, dar si cu inima stransa. Am ciulit urechile. Liniste. Am urcat in camera lor si mi-am gasit copiii inghesuiti unul in altul si uitandu-se impreuna pe niste carti.

Ne reconectam

M-au intampinat cu bucurie, i-am imbratisat. Le-am spus ca aveam nevoie de cateva momente singura pentru ca-mi era teama sa nu ma port urat cu ei. Theo a exclamat: “aaaaa, ai vrut sa ne aperi, mami!” Ne-am intins si am adormit toti strans lipiti unii de altii.

Comportamentul deviant al copilului este un strigat dupa ajutor

Un copilas care inca nu vorbeste te poate lua de mana si conduce la frigider ca sa-ti arate ca-i este foame. La fel, un copil care vorbeste (sau nu) limba, dar nu (inca) limbajul emotiilor, va plange din te miri ce. El va comunica ce simte trantind, tipand, lovind, scancind. Iti va arata, astfel, ca se simte ratacit, neconectat cu sinele sau si cu cei apropiati lui.

Daca nu poti fizic sau emotional sa-i oferi ajutor, copilul va relua (sau va continua) comportamentul “deviant”. In fine, pentru noi acel comportament este deviant, deranjant, stresant; pentru el este calea prin care se pricepe sa comunice ceea ce simte.

Si va continua acest comportament pana cand se va simti ascultat, acceptat, inteles sau, in cazuri extreme in care adultii nu sunt receptivi, va renunta sa se mai exprime.

Strategii de gestionare a momentelor dificile cu copiii

Dupa ce-i ascultam si observam pe copii, le oferim atentie, grija si timp de calitate, mereu pare ca se intampla prevazutul (si inevitabilul): copiii o “iau razna”. Pe parcursul timpului, parintii au inventat diferite strategii de a gestiona situatiile dificile cu copiii. Mai jos, listez principalele strategii de care eu am auzit sau pe care le-am practicat in momente de grea incercare. Am ordonat aceste strategii in functie de cat de (de)constructive si (in)eficiente sunt ele.

Strategii de conflict parentale eficiente si constructive

Strategiile prin care ne conectam cu copiii, rezolvam probleme, vindecam rani trecute sau prezente, par putine si simple. Ele sunt si contraintuitive, pentru ca majoritatea dintre noi am fost crescuti altfel:

  1. Petrecem timp de calitate impreuna. Ceea ce organizatia de parenting Hand in Hand numeste “timp special” sau alte variatii.
  2. Ne jucam impreuna. Prin joaca ne conectam, reparam situatii gestionate nesanatos, vindecam traume, eliminam emotii negative, cum ne povesteste Larry Cohen in cartea lui “Playful Parenting”.
  3. Punem limita. Observam copilul si devenim convinsi ca ceva mai profund se intampla cu el. Nu este vorba despre faptul ca-si doreste o prajitura inainte de pranz. Sau ca vrea sa mearga 3,5 metri fara centura in masina. Sau ca alege sa poarte manusi de iarna cand afara sunt 40 de grade. Dupa mai multe cereri de acest gen, ii spunem “nu” si ascultam cu atentie si calm ce ne pregateste micutul.

Strategii de conflict parentale ineficiente si vatamatoare

Prin multe generatii de parinti cu limitari logistice, psihologice sau emotionale, s-a impamantenit o serie de strategii vatamatoare pentru relatia parinte-copil si relatia copilului cu lumea inconjuratoare. Listez strategiile pe care le vad eu sau (unele) care au fost folosite cu mine in copilaria mea intr-o ordine graduala a „asprimii”.

  1. Rationam cu copilul sau, cum se spune in popor, “tinem prelegeri”. Studii arata faptul ca atunci cand copilul traieste emotii intense, creierul lui nu mai functioneaza in mod optim, ci devine rigid si intra in modul “freeze, fight or flight”. De aceea putem constata ca al nostru copil pare sa nu auda nimic din prelegerea pe care i-o tinem despre “nu lovim”, “nu aruncam lucruri”, sau “regula este sa ne spalam pe dinti seara inainte de culcare”. Asta este pentru ca el chiar nu aude in acele momente. Inainte de a vorbi cu el fara a cadea in inutilitatea unei prelegeri, copilul are nevoie sa ne conectam cu el.
  2. Time-out pentru parinte. Uneori cand strategiile mai eficiente si blande nu au functionat, simti ca paharul tau este gol (sau pe minus, daca esti parinte, stii ca asta este posibil :) ) si esti pe punctul de a exploda. Atunci iti folosesti toata energia pe care o mai ai ca sa-i pui pe copii in siguranta, dupa care te duci in alta loc ca sa-ti regasesti echilibrul interior. Mie imi este greu sa-mi dau time-out (mai ales pentru ca strategia asta presupune sa-i las pe copii singuri) si imperfecta (ea nu rezolva de fapt situatia care ne-a adus in acel punct dramatic). Si totusi, eu o consider mult mai de dorit in comparatie cu urmatoarele strategii.
  3. Time-out pentru copil. O strategie veche si traita de multi dintre noi sub forma “du-te in camera ta si gandeste-te la ce ai gresit.” Daca din diferite motive (logistice sau piedici emotionale) nu reusesti sa-ti dai tie time-out, il indepartezi pe copil atunci cand are un comportament deviant. Pe cat se poate cu calm si blandete, fara sa-l ranesti inutil pe copil. Problema pe scurt cu time-out-ul aplicat copilului este ca atunci cand il indepartezi pe copil de tine atunci cand pe tine te restimuleaza intr-un mod dureros sau cand ii raneste pe altii (si pe sine, cu siguranta, dar uneori uitam de asta), copilul primeste mesajul subliminal ca “atunci cand te porti urat, mami nu te mai iubeste”. Sau o alta forma a iubirii conditionate. In plus, time-out-ul clasic ii evidentiaza copilului si sentimentul de abandon.
  4. Tipam la copil. Majoritatea dintre noi, sunt sigura, incercam cel putin cateva dintre strategiile anterioare pana cand nu mai rezistam. Ne trezim urland necontrolabil la fiintele cele mai iubite si inocente din vietile noastre. Pe langa faptul ca aceasta strategie dauneaza relatiei cu copilul, ea nici nu rezolva nimic (asa simt eu). Nevoile care l-au facut pe copil sa o ia razna sunt in continuare neadresate si chiar adancite prin spaima create de tipatul parintelui. Parintele are cateva secunde falsa impresie ca se descarca, dar deseori parca-i vine sa tipe si mai dihai pana cand realizeaza ca se simte mai rau decat inainte sa tipe. In plus, dupa ce termina de tipat, se simte vinovat pentru ce a facut.
  5. Devenim agresivi verbal. Parintii apeleaza la aceasta strategie si urmatoarea atunci cand sunt emotional, fizic si/sau psihic facuti praf. Temporar sau cronic. Nu (mai) au resurse, idei, strategii sau auto-control. Parintele se exprima pe sine si neputinta sa. Daca nu folosesc si agresivitatea fizica, acesti parinti dau dovada de un ultim efort disperat sa se controleze, lucru de admirat (din punctul meu de vedere). Un parinte care a folosit sau foloseste aceasta strategie merita multa compasiune si sprijin.
  6. Devenim agresivi fizic. Cred ca suntem multi dintre noi de acord ca aceasta strategie este cea mai daunatoare pentru cei implicati, familie, atmosfera generala, viitor. Dar si aici exista foarte multe nuante. Pornind de la tras de maneca copilul, dat la o parte din cale nervos sau o palma ocazionala la fund si pana la lovit de-a dreptul si in mod repetat, strategia asta este un urlet al parintelui dupa ajutor. Da, cred asta cu tarie chiar si despre parintii care spun ca “bataia e rupta din rai” sau ca “eu am fost batuta in copilarie de parinti si uite ce bine am ajuns”. Nu-mi iese din minte ce spune Patty Wipfler, fondatoarea Hand in Hand Parenting by Connection, despre cum deseori un copil care loveste se comporta dupa aceea ca si cum nu este afectat deloc, dimpotriva poate chiar sa para mandru de ce a facut. La fel cred eu ca functioneaza sistemul de aparare al parintelui care-si justifica astfel violenta fizica asupra copilului. Acesti parinti au nevoie si merita cel mai mult sprijin.

Copiii ne ofera numeroase ocazii sa reparam

Indiferent ce consideram noi ca am gresit sau percepe copilul ca am fi gresit fata de el, este important sa reparam.

Gasesc ca o reparatie puternica si eficienta este mai mult decat sa-mi cer scuze. Ideal si daca pot fizic sau emotional, incerc sa fac reparatie asumandu-mi greseala (“tu nu ai gresit cu nimic, eu aveam o nemultumire si am directionat-o catre tine”), subliniez ca pentru mine el/ea este un copil minunat, perfect asa cum este, il incurajez sa continue sa se exprime (“esti curajos cand imi arati ce simti si sper sa continui sa faci asta”), fac timp special cu el.

Nu le fac pe toate deodata si de fiecare data, ci in functie de context si ii las spatiu si lui sa-mi spuna ce a simtit cand am gresit si ce simte acum, cand vorbim.

Suficient de bine este perfect

Poate nu sunt singura care am crescut cu o tendinta obsesiva, nociva spre perfectiune. De cand l-am cunoscut pe sotul meu si mai intens de cand am copii, invat sa accept ca familia mea este populata de fiinte umane diverse, intense, cu nevoi si exprimari diferite de ale mele.

In loc sa ma mai concentrez pe deznodamantul pe care eu mi-l doresc, ma straduiesc sa fac ce pot eu mai bine. Si sa incerc sa fac mai bine data viitoare. Ma concentrez mai mult pe ce tine de mine si-mi sta mie in puteri sa schimb si mai putin pe ce “ar trebui” sa faca/poata ceilalti. In mod paradoxal, relaxarea asta mi-a diminuat si sentimentul de vina legat de greselile mele.

Copiii beneficiaza de pe urma autenticitatii parintilor

Nu stiu cum sunt copiii vostri, dar ai mei stiu cand sunt nervoasa sau trista. Dar daca eu nu le permit, ei nu stiu de ce sunt nervoasa sau trista. Si probabil vor asuma ca am sentimente negative in legatura cu ei. Eu pot sa fiu speriata pentru ceva ce am auzit la stiri, sau suparata ca m-am certat cu sotul, sau furioasa pentru ca mi-e foame si frigiderul este gol.

Copiilor le este greu sa gestioneze momentele in care eu ma simt rau si le spun de motivele pentru starea mea. Uneori imi lasa putin spatiu ca sa me reculeg, dar cel mai adesea ei nu reusesc sa ma inteleaga si sa-mi ofere spatiul de care am nevoie. Cu toate acestea, am observat ca sunt mult mai linistiti cand sunt siguri ca nu ei imi cauzeaza starea neplacuta.

Iar atunci cand sunt suparata pe unul dintre ei, ne ajuta pe amandoi sa-i spun ca m-a suparat comportamentul lui din momentul x si nu intreaga lui fiinta. De exemplu, “ma doare faptul ca ai piscat-o de mana pe sora ta” si nu “m-am suparat pe tine, esti un rau”.

In urma cu cativa ani, am citit un articol despre un studiu facut cu copii de 5 ani. Copiii au fost intrebati ce prefera atunci cand parintii se cearta: parintii sa se fereasca sa se certe de fata cu copiii sau nu. Cercetatorii acelui studiu au fost foarte surprinsi sa afle ca majoritatea copiilor (nu mai tin minte cati) au spus ca prefera sa fie de fata. Ca daca nu sunt de fata, ei tot stiu ca parintii s-au certat, dar nu stiu despre ce si asta ii nelinisteste.

Intentia conteaza

Noi, parintii, suntem mai intai de toate oameni. Supusi greselii cu ajutorul carora crestem. Uneori folosim strategii bazate pe conectare, alteori apelam la haos si rana. Tot timpul, insa, intentia pe care o avem in timpul situatiei tensionate si, mai tarziu, cand facem reparatie, este decisiva.

De exemplu, uneori, strategia cea mai buna pe care simti ca o poti folosi este sa te indepartezi de copil. In functie de intentia pe care o ai atunci cand actionezi astfel, aceasta abordare arata diferit.

Daca pleci de langa copil cateva momente ca sa-l pedepsesti, ca sa simta si el “cum (de rau) este (abandonul)”, acest lucru va dauna copilului intr-un fel sau altul.

Daca, insa, te indepartezi de el cu intentia de a-l proteja pe el si relatia, atunci si comportamentul tau va arata diferit si probabil ca reparatia se va realiza mai usor.

Deseori ii ranim pe cei dragi. Dar daca intentia noastra a fost una pozitiva si putem comunica asta, atunci banuiesc ca durerea celuilalt este mai mica si se vindeca mai repede.

Alte resurse care poate sunt interesante pentru tine:

In cartea lui “Retete de jocuri”, Larry Cohen scrie despre rolul jocului in construirea si reparatia conexiunii cu copilul.

Despre ce se intampla cu creierul unui copil atunci cand este ranit fizic sau emotional, un articol minunat aici.

Un filmulet cu Patty Wipfler, de la Hand in Hand Parenting by Connection, despre creierul unui copil si cum il poti ajuta sa-si recapete echilibrul.

Despre reactiile spontane ancestrale „freeze, fight or flight” aici.

Care-i problema cu time-out-ul?

Am mai scris despre timp special aici si aici.

 

Ti-a placut articolul? Mai treci pe la mine :)

9 comments

  1. Știu ca nu e chiar esențial, dar ce înseamnă „comportament deviant”? Ai folosit termenul des și recunosc, ma deranjeaza și ma distrage de la mesajul textului. Ca mama, deși doar de 1 momentan, am avut și eu multe asemenea momente, dar am incercat s anu cataloghez copilul ca rău, neastâmpărat sau comportamentul lui ca deviant.

    1. Bine zis :-) Pentru mine, „comportament deviant” este doar o expresie care sugereaza semnalele pe care le trag copiii cand nu se simt confortabil cu ei insisi. Aceste „semnale” includ pentru mine: lovit, tipat, dat porecle, ras de altii cu malitiozitate, insultat, lovit obiecte cu scopul de a le distruge etc.

  2. Felicitari Raluca pentru sinceritate, grija pentru toti cei implicati (inclusiv noi, profanii cititori), caldura si puterea de analiza , rabdarea si dedicatia pe care le investesti in ceea ce faci! Succes in aplicarea instrumentelor Hand in Hand! Stiu cat poate fi de greu cu 3 copii… :) dar si cata satisfactie ai in fiecare zi.

  3. vaaai, cat de autentic, de sincer, de… nici nu imi gasesc cuvintele. de foarte mult timp nu am citit ceva care sa imi patrunda toata fiinta. iti multumesc! la ‘ai vrut sa ne aperi mami’ m-au napadit lacrimile. pentru ca am inteles. i-am inteles atat de bine si pe copii si pe tine / mine. minunat! multumesc inca o data.

  4. Un articol care iti da curaj!!! Eu simt ca sunt l capatul puterilor pentru ca am un baietel de aproape 1 an si 8 luni care de vre-o luna a inceput sa loveasca (cel mai tare pe mine) si pe ce copil mai vede prin parc. Nu pot sta cu mainile in san considerand ca e doar o faza, cum zic multi si ca trece … Dar nu gasesc nici o solutie. Petrecem timp impreuna, vorbim, incercam sa ne jucam dar cam toate jucariile ajung in capul meu … Nu imi pot da seama de frustratile lui si asta ma face foarte neputincioasa. Dar de cate ori citesc un articol de genu…. Mai prind putin curaj si o iau de la capat… Sperand ca maine va fi mai bine

  5. Raluca teoria este teorie si practica,practica.Poate ca este mai bine ca parintii sa se certe de fata cu copiii dar este perfect sa nu se certe de loc.Copiii sunt crescuti cu sentimente pozitive nu cu stres.Noi tindem spre perfectiune dar nu o putem avea.Viata este minunata in imperfectiunea ei.Nu- ti mai cere imposibilul,relaxeaza- te,bucura- te si cand copiii fac bine si cand copiii fac rau,alti copiii sunt imobilizati la pat.Nu te mai gandi ca esuezi daca copiii nu fac tot timpul ce vrei tu.Este normal pt un copil si sa rada si sa planga si sa fie cuminte si sa fie zvapaiat.Este normal pt noi si sa fim pline de energie si epuizate.Nu mai cauta o logica in toate si nu mai pune atat la suflet, te epuizezi inutil.Esti o mamica sincera si minunata iar copiii tai stiu asta.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *